Revival of my blog with a text in Romanian from this June:
Poate intodeauna am fost atras de ceea ce “nu trebuie”, desi acest “trebuie” nu poate fi altfel decat o sentinta pur subiectiva, chiar si cand vine din partea unui juriu (inclusiv al unuia bine pregatit in acel domeniu). E ca si cand spectatorii neutrii isi doresc automat la un meci de fotbal ca echipa mai slab cotata sa castige, fiind astfel contra-curentului si a asteptarilor. Ar fi explicatia simplista, atat de comun intalnita.
Fosta capitala a regatului celor doua Sicilii, locul unde altadata trebuia sa vii sa il vezi si apoi sa mori, cade in dizgratia juriilor actuale. Nu puncteaza conform standardelor civilizatiei actuale, incercand brutal sa alerge dupa criteriile pe care altii i le impun, in anii pe care azi ii traim.
Fatade ale unor case impozante, plang pierzandu-si culoarea sub arsura soarelui de sud. Infinitele randuri de haine, asezate la uscat sub puterea acestor raze puternice, completeaza imaginea diferita, imaginea care “nu trebuie”. Strazi inguste, noaptea lipsite de atat de necesara lumina, vantul ce adie luand in dansul sau hartiile aruncate aleator. Mirosul intens.
Dar se poate citi si mai departe, in functie de imaginatie, de dorinta, de viata. Se poate citi rosul caramiziu care aminteste de simbolistica orasului, de sange si pasiune. Caramiziu prin atenuarea adusa de secolele de glorie ale fostului regat. Se poate citi rostul palmierilor cocotati incapatanat pe strazile serpuite din Vomero. Se poate intelege altfel raza unui soare puternic, daca ai mereu pregatit un plan de evacuare in cazul unei noi eruptiei a Vezuviului. Se poate descifra altfel tunsoarea ragazzi-lor, atat de scurta in zonele temporale, lasand imaginatia sa se ocupe de design-ul partii superioare.
Poti simti unic mirosul intens de espresso pregatit rapid intr-un bar pe una din strazile in care in urmatoarele minute iti poti pierde…portofelul….sau ceasul. Sau viata. Conform ziarelor si a presei nescrise care circula anonim.
Oamenii bronzati, tineri in special, la marginea drumului, vorbind la telefon (oare pe ce plan tarifar?), privind forfota strazii, parand fara noima, fara viitor, fara sperante. Sperante de a fi inregimentati in sistemul capitalist, adus la rang de “trebuie”. Gli ragazzi nu se trezesc dimineata, alergand prin trafic la un “job” capitalist. Gli ragazi nu platesc nici impozitele, nici asigurarile, nici primele sau dobanzile bancilor zilelor de azi. Conform acestor standarde, ei sunt pierduti si la marginea societatii moderne. La fel ca si cariocas din favelele indepartate ale Braziliei.
Gli ragazzi, la fel ca semenii brazilieni, nu isi realizeaza libertatea, la dolce vita di far niente intr-o atmosfera mediteraneana. Spera inca la un scudetto si la o reinventare a micului pibe d’oro, ce va readuce in oras faima anilor ’80. Si probabil mai viseaza si la a marsalui in ritmul impus de noua capitala europeana, girata de blondul nou motor economic al continentului. Invidiaza probabil si rigoarea si ordinea germanica, care conform legilor noastre nescrise, le-ar aduce “prosperitate” economica.
Nici nu isi imagineaza ce vor pierde odata cu iesirea din “saracie” si “mizerie”. Capitalismul va curata orasul…de ultima lui splendoare a unui regat apus.
Unic sa pot inca sa il vad asa cum este el, si cum toti ceilalti il urasc astazi. Si cum il critica. Pentru ca nu este cum “trebuie”.
Napoli. 24 Iunie 2013